Localizată în estul Asiei, pe ţărmul de vest al Oceanului Pacific, Republica Populară Chineză are un teritoriu de 9,6 milioane km², situându-se pe locul trei în lume din acest punct de vedere, după Rusia şi Canada.
Având o lungime a graniţelor de 22,800 km, China se învecinează cu Coreea la est, cu Mongolia la nord, cu Rusia în nord-est, cu Kazahstan, Kirghizstan şi Tadjikistan la nord-vest, cu Afghanistan, Pakistan, India, Nepal, Sikkim şi Bhutan la vest şi sud-vest şi cu Myanmar, Laos şi Vietnam la sud.
Apele Chinei se învecinează cu Republica Coreeană, Japonia, Filipine, Brunei, Malaysia şi Indonezia. Principalul ţărm al Chinei este delimitat la est şi sud de mările Bohai, Marea Galbenă, Marea Chinei de Est şi Marea Chinei de Sud, cu o suprafaţă maritimă totală de 4,73 milioane km². Marea Bohai este marea continentală a Chinei, în timp ce Marea Galbenă, Marea Chinei de Est şi Marea Chinei de Sud sunt mări de ieşire la Oceanul Pacific.
China adăposteşte în apele sale teritoriale aproximativ 5 400 de insule, cea mai însemnată ca suprafaţă fiind Taiwan cu cca. 36 000 km².
China are peste 1 500 de râuri, deţinând cel mai mare potenţial hidrografic din lume. Yantze este principalul fluviu din China şi Asia şi al treilea ca lungime în lume, după Nil şi Amazon. Cu o lungime de 1 801 km, Marele Canal este cel mai lung şi mai vechi canal construit din lume.
Structura demografică
China este ţara cu cea mai mare populaţie din lume, la nivelul anului 2003, având un total de 1 292 270 000 de locuitori, ceea ce înseamnă o cincime din populaţia globală. Densitatea populaţiei este mare, cu 135 locuitori pe km², însă distribuită neuniform; cele mai dense arii populate sunt în est, unde sunt mai mult de 400 de locuitori pe km², în ariile centrale, mai mult de 200, iar cel mai puţin populate sunt platourile din vest cu mai puţin de 10 locuitori pe km². Din rezultatele recensământului din anul 2 000 ( vezi diagrama de mai jos ) desprindem concluzia unui echilibru demografic pe sexe, şi o aplanare a discrepantei istorice urban-rural. În ciuda creşterii nivelului de trai şi a urbanizării din ce în ce mai accentuate, din acest punct de vedere China rămâne încă în urma celorlalte mari puteri industriale. Structura populaţiei pe categorii de vârstă poate reprezenta un motiv de speranţa în ceea ce priveşte dezvoltarea viitoare a statului chinez, deşi din punct de vedere sociologic şi China este considerate un stat cu populaţie în curs de îmbătrânire; populaţia îmbătrânită reprezintă doar 7-8% din cea totala, fata de o medie de 16-18% din totalul populaţiei în unele tari europene importante ( 18,6% – Italia, cca. 20% Germania, 16% Marea Britanie, 16,3% Franţa ).
Volumul populaţiei a evoluat de la aproximativ 541,67 milioane în 1949 (momentul fondării Republicii Populare Chineze) la 806,71 milioane în 1969. În anii 1970, China a început implementarea unor politici de planificare familială pentru a controla creşterea populaţiei care a determinat descreşterea ratei natalităţii. Până la sfârşitul anului 2003, rata natalităţii era de 12,41/ 1000 de locuitori cu o rată a mortalităţii de 6,4/ 1000 de locuitori, având o rată de creştere naturală de 6,01/ 1000 de locuitori.
Conform unei prognoze pe perioada 2001-2005, scopul este ca media anuală a ratei de creştere naturală să nu depăşească 9/1 000 de locuitori, iar populaţia la nivelul anului 2005 să fie sub 1,33 miliarde locuitori. Până în 2010, se estimează că populaţia Chinei nu va depăşi 1,4 miliarde de locuitori.
Speranţa medie de viaţă era în 2002 de 71,8 ani.
Politicile de planificare familială au ca linii definitorii mariajele târzii şi aducerea pe lume de copii la o vârstă înaintată, pentru a garanta un număr redus de copii, dar sănătoşi; se doreşte ajungerea la situaţia în care fiecare cuplu să aibă un singur copil.
O politică flexibilă de planificare familială este adoptată pentru populaţia rurală şi minorităţile etnice. În mediul rural, cuplurile pot avea al doilea copil în cazuri excepţionale, dar trebuie să aştepte câţiva ani după naşterea celui dintai. În cazul minorităţilor etnice cu o populaţie redusă, un cuplu poate avea câţi copii doreşte.
Fiind caracterizată ca o societate în curs de îmbătrânire, în China, numărul pensionarilor este în creştere şi unele întreprinderi şi instituţii au mai mulţi pensionari decât salariaţi ceea ce le creează dificultăţi. Cu o populaţie numeroasă, China se află sub presiunea şomajului. În 2003, guvernul a alocat un fond de 10 miliarde de yuani pentru a garanta reîncadrarea în muncă, iar acest fond a ajutat 4,4 milioane de şomeri să se angajeze.
China este o naţiune multi-etnică cu 56 de grupuri etnice. Majoritatea populaţiei face parte din grupul etnic Han (91% din populaţia totală ). Minorităţile naţionale care au o populaţie de peste un milion de locuitori sunt Zhuang (16,179 milioane), Manchu, Hui, Miao, Yi, Uygur, Tujia, Mongolian, Tibetan, Bouyei, Donc, Yao, Coreean, Bai, Hani, Li, Kazak şi Dai, în total 18 grupuri etnice.
China practică un sistem de autonomie regională etnică. În acele zone în care minorităţile naţionale convieţuiesc în comunităţi compacte, sunt stabilite agenţii autonome de auto-guvernare sub conducerea centrală a statului.
Limba naţională oficială vorbită în China este chineza. Toate cele 55 de minorităţi au propriile limbi, cu excepţia Hui şi Manchu, care folosesc chineza.
China e o ţară cu o mare diversitate de culte protejate de lege cu peste 100 de milioane adepţi ai diferitelor confesiuni. Principalele religii sunt budismul, islamismul, catolicismul şi creştinismul, taoismul chinez specific, creştin-ortodoxismul din est şi religia Dongba a poporului Naxi.
Având o lungime a graniţelor de 22,800 km, China se învecinează cu Coreea la est, cu Mongolia la nord, cu Rusia în nord-est, cu Kazahstan, Kirghizstan şi Tadjikistan la nord-vest, cu Afghanistan, Pakistan, India, Nepal, Sikkim şi Bhutan la vest şi sud-vest şi cu Myanmar, Laos şi Vietnam la sud.
Apele Chinei se învecinează cu Republica Coreeană, Japonia, Filipine, Brunei, Malaysia şi Indonezia. Principalul ţărm al Chinei este delimitat la est şi sud de mările Bohai, Marea Galbenă, Marea Chinei de Est şi Marea Chinei de Sud, cu o suprafaţă maritimă totală de 4,73 milioane km². Marea Bohai este marea continentală a Chinei, în timp ce Marea Galbenă, Marea Chinei de Est şi Marea Chinei de Sud sunt mări de ieşire la Oceanul Pacific.
China adăposteşte în apele sale teritoriale aproximativ 5 400 de insule, cea mai însemnată ca suprafaţă fiind Taiwan cu cca. 36 000 km².
China are peste 1 500 de râuri, deţinând cel mai mare potenţial hidrografic din lume. Yantze este principalul fluviu din China şi Asia şi al treilea ca lungime în lume, după Nil şi Amazon. Cu o lungime de 1 801 km, Marele Canal este cel mai lung şi mai vechi canal construit din lume.
Structura demografică
China este ţara cu cea mai mare populaţie din lume, la nivelul anului 2003, având un total de 1 292 270 000 de locuitori, ceea ce înseamnă o cincime din populaţia globală. Densitatea populaţiei este mare, cu 135 locuitori pe km², însă distribuită neuniform; cele mai dense arii populate sunt în est, unde sunt mai mult de 400 de locuitori pe km², în ariile centrale, mai mult de 200, iar cel mai puţin populate sunt platourile din vest cu mai puţin de 10 locuitori pe km². Din rezultatele recensământului din anul 2 000 ( vezi diagrama de mai jos ) desprindem concluzia unui echilibru demografic pe sexe, şi o aplanare a discrepantei istorice urban-rural. În ciuda creşterii nivelului de trai şi a urbanizării din ce în ce mai accentuate, din acest punct de vedere China rămâne încă în urma celorlalte mari puteri industriale. Structura populaţiei pe categorii de vârstă poate reprezenta un motiv de speranţa în ceea ce priveşte dezvoltarea viitoare a statului chinez, deşi din punct de vedere sociologic şi China este considerate un stat cu populaţie în curs de îmbătrânire; populaţia îmbătrânită reprezintă doar 7-8% din cea totala, fata de o medie de 16-18% din totalul populaţiei în unele tari europene importante ( 18,6% – Italia, cca. 20% Germania, 16% Marea Britanie, 16,3% Franţa ).
Volumul populaţiei a evoluat de la aproximativ 541,67 milioane în 1949 (momentul fondării Republicii Populare Chineze) la 806,71 milioane în 1969. În anii 1970, China a început implementarea unor politici de planificare familială pentru a controla creşterea populaţiei care a determinat descreşterea ratei natalităţii. Până la sfârşitul anului 2003, rata natalităţii era de 12,41/ 1000 de locuitori cu o rată a mortalităţii de 6,4/ 1000 de locuitori, având o rată de creştere naturală de 6,01/ 1000 de locuitori.
Conform unei prognoze pe perioada 2001-2005, scopul este ca media anuală a ratei de creştere naturală să nu depăşească 9/1 000 de locuitori, iar populaţia la nivelul anului 2005 să fie sub 1,33 miliarde locuitori. Până în 2010, se estimează că populaţia Chinei nu va depăşi 1,4 miliarde de locuitori.
Speranţa medie de viaţă era în 2002 de 71,8 ani.
Politicile de planificare familială au ca linii definitorii mariajele târzii şi aducerea pe lume de copii la o vârstă înaintată, pentru a garanta un număr redus de copii, dar sănătoşi; se doreşte ajungerea la situaţia în care fiecare cuplu să aibă un singur copil.
O politică flexibilă de planificare familială este adoptată pentru populaţia rurală şi minorităţile etnice. În mediul rural, cuplurile pot avea al doilea copil în cazuri excepţionale, dar trebuie să aştepte câţiva ani după naşterea celui dintai. În cazul minorităţilor etnice cu o populaţie redusă, un cuplu poate avea câţi copii doreşte.
Fiind caracterizată ca o societate în curs de îmbătrânire, în China, numărul pensionarilor este în creştere şi unele întreprinderi şi instituţii au mai mulţi pensionari decât salariaţi ceea ce le creează dificultăţi. Cu o populaţie numeroasă, China se află sub presiunea şomajului. În 2003, guvernul a alocat un fond de 10 miliarde de yuani pentru a garanta reîncadrarea în muncă, iar acest fond a ajutat 4,4 milioane de şomeri să se angajeze.
China este o naţiune multi-etnică cu 56 de grupuri etnice. Majoritatea populaţiei face parte din grupul etnic Han (91% din populaţia totală ). Minorităţile naţionale care au o populaţie de peste un milion de locuitori sunt Zhuang (16,179 milioane), Manchu, Hui, Miao, Yi, Uygur, Tujia, Mongolian, Tibetan, Bouyei, Donc, Yao, Coreean, Bai, Hani, Li, Kazak şi Dai, în total 18 grupuri etnice.
China practică un sistem de autonomie regională etnică. În acele zone în care minorităţile naţionale convieţuiesc în comunităţi compacte, sunt stabilite agenţii autonome de auto-guvernare sub conducerea centrală a statului.
Limba naţională oficială vorbită în China este chineza. Toate cele 55 de minorităţi au propriile limbi, cu excepţia Hui şi Manchu, care folosesc chineza.
China e o ţară cu o mare diversitate de culte protejate de lege cu peste 100 de milioane adepţi ai diferitelor confesiuni. Principalele religii sunt budismul, islamismul, catolicismul şi creştinismul, taoismul chinez specific, creştin-ortodoxismul din est şi religia Dongba a poporului Naxi.